1 Mai Muncitoresc

Ziua de 1 Mai, a fost decretata in anul 1889 de catre Congresul Internationalei Socialiste ca fiind Ziua Internationala a Muncii, in memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua de 1 Mai fiind comemorata prin manifestatii muncitoresti. Odata cu trecerea anilor, ziua de 1 Mai a devenit “Sarbatoarea Muncii" in cele mai multe tari din lume. In Romania, ziua de 1 Mai a fost sarbatorita pentru prima data in anul 1890, de catre “miscarea socialista". In Romania, in perioada regimului comunist, autoritatile statului organizau manifestatii publice de mare amploare pe marile bulevarde ale oraselor tarii cu coloane de sute sau chiar mii de muncitori imbracati in “haine festive" si purtand tot felul de pancarde cu mesaje “de bine" la adresa “Partidului", a “clasei muncitoare" si nu in ultimul rand a “tovarasului" Nicolae Ceausescu. Dupa 1990, in Romania ziua de 1 Mai s-a transformat intr-o “sarbatoare nationala" la “iarba verde" cu gratare, pulpe de pui la gratar, mici si bere.

Sursa: www.dan-blog.ro

SURSA 03 amosnews.ro

Defilare de 1 Mai la Mumbai, în India. În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 Mai Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.
1 Mai 1891 – Tulburările de la ClichyReducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 Mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 Mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 Mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia. La data de 1 Mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea Mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 Mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile Mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Haymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre coloana de poliţişti. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceştia au fost condamnaţi la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viaţă) şi unul la 15 ani închisoare. Şapte ani Mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8.
Marş de 1 Mai în Suedia, 1899
În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 Mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social – democraţii afiliaţi la aşa – numita Internaţională a ll – a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 Mai să fie o zi internaţională a muncitorilor, La 1 Mai 1890, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba. După aceasta, 1 Mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaţionala a ll-a a chemat toţi sindicaliştii şi socialiştii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală”. La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 Mai, celebrând în schimb Ziua Muncii (Labor Day), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviştilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate şi al căror protest fusese înăbuşit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate şi ca ultimul lung week-end al verii.
Instrumentare politică
Afiş sovietic de propagandă, 1929 1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii. Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi Statele Unite, unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 Mai este zi liberă. În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, şi naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 Mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se Mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 Mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii[3]. Ziua de 1 Mai a fost transformată de către nazişti într-o sărbătoare propagandistică. Se suţinea că ziua de 1 Mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 Mai (de exemplu, în Germania). În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de Mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a Mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM. În diferite ţăriÎn Germania, 1 Mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roşie, în amintirea lui 1 Mai 1890, unde, în pofida interdicţiei manifestaţiilor de către Sozialistengesetz, militanţii Internaţionalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 Mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive fiind nevoite să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte, delectându-se cu mâncărurile tradiţionale: crenvurşti sau mici şi bere. În 2003, pentru prima oară în istoria post – decembristă, o confederaţie sindicală (Blocul Naţional Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzaţiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conştiinţa populaţiei.