Casatoria

SURSA 03

Romanii au cunoscut mai multe feluri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură epocilor de drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele. Astfel, căsătoria cu manus, adică cu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra ei, femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu acestea, şi intra în familia soţului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea. În această condiţie ea nu putea fi emancipată şi nici dată în adopţiune .
Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei.
Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.
Concubinatul era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în dreptul vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul căsătoriei, dându-i efectele juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în afara căsătoriei fără manus.
Astăzi, prin concubinat înţelegem o convieţuire de fapt între un bărbat şi o femeie, o perioadă relativ îndelungată de timp. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice.
Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenţii, dacă acestea ar respecta condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
De obicei, dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă - sponsalia, ce era o învoială prin care viitori soţi, ori personal ori prin intermediul părinţilor, se obligau ca mai târziu să se căsătorească .
În zilele noastre, cererea în căsătorie este un lucru obligatoriu. În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească trebuie să facă la serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin aceasta exprimându-se voinţa, din partea amândorura, de a încheia căsătoria. Declaraţia de căsătorie se face în scris şi ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.
La romani, căsătoria fiind considerată un act de drept privat, ea nu se putea încheia fără prezenţa soţiei, în schimb se putea încheia fără prezenţa soţului. Încheierea căsătoriei era urmată de conducerea soţiei la casa soţului unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea căsătoriei.
Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii, condiţii de formă şi condiţii de fond.
Condiţii de formă
Acestea priveau numai căsătoria cu manus:
- confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii;
- usus, constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la căpătul căruia femeia intra în mod automat sub puterea bărbatului;
- coemptio, consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare - cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.
Pentru căsătoria fără manus, nu exista vreo condiţie specială privind forma. Aceasta se realiza simplu prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către acesta.
Condiţii de fond
Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
- conubium (ius conubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepţiune obiectivă ce însemna aptitudinea generală de a încheia o căsătorie. Accepţiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană.
Astfel că din lipsa lui ius conubii, puteau apărea două feluri de incapacităţi: o incapacitate absolută şi una relativă.
- affectio maritalis (consimţământul) .
- vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale până la împăratul Justinian, când, s-a stabilit vârsta de 14 ani.
În zilele noastre, pentru încheierea unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei.
Condiţii de fond la încheierea căsătoriei
Condul familiei prevede, în mod expres, trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 4 C. fam); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C. fam) şi consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C. fam). Deşi legea nu prevede în mod expres, ar mai putea fi adăugată şi diferenţierea sexuală.
1. Vârsta legală pentru căsătorie
Potrivit art. 4 C. fam., bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani . Vârsta minimă pentru căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea reală, care depinde, de diferiţi factori. O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar in extremis, înainte de moarte.
2. Consimţământul la căsătorie
Existenţa consimţământului valabil exprimat la încheierea căsătoriei este o condiţie dirimantă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 şi 17 C. fam. Importanţa acestei condiţii rezultă şi din aceea că ea este inserată în cuprinsul Declaraţiei universale a drepturilor omului, care stipulează căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi .
Consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, pentru a fi valabil exprimat:
să fie neviciat;
să fie actual;
să fie dat personal, simultan şi public;
să fie constatat direct de către ofiţerul de stare civilă.
3. Comunicare reciprocă a stării sănătăţii
Potrivit prevederilor art. 10 C. fam., căsătoria nu poate fi încheiată decât dacă soţii nu declară că şi-au comunicat, reciproc, starea sănătăţii.
4. Diferenţierea sexuală
Nu este o condiţie prevăzută în mod expres de lege, dar rezultă implicit din alte prevederi legale (art. 1, 4, 5, 20, 25, 47, 52, 53, 60 C. fam.).
Impedimente la încheierea căsătoriei
Impedimentele sau piedicile la încheierea căsătoriei sunt expres prevăzute de lege în
art. 5 - 9 C. fam., iar în prezenţa unei atare împrejurări căsătoria nu se poate încheia.
Sunt considerate piedici la căsătorie următoarele:
existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
rudenia;
adopţia;
tutela;
alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporală a discernământului.
Condiţii de formă la încheierea căsătoriei
Condiţiile de formă impuse de lege la încheierea căsătoriei nu sunt un scop în sine, ci urmăresc asigurarea respectării condiţiilor de fond şi verificarea inexistenţei impedimentelor la căsătorie.
A. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei
1. Declaraţia de căsătorie
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească trebuie să facă serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin aceasta exprimându-se voinţa, din partea amândorura, de a încheia căsătoria. Declaraţia se va face în scris şi, ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.
2. Actele anexă declaraţiei de căsătorie
La declaraţia de căsătorie se anexează mai multe acte, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 13 C. fam.
3. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de căsătorie
După primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă citeşte declaranţilor dispoziţiile art. 4 - 10 şi 27 C. fam. şi le atrage atenţia asupra sancţiunilor legale aplicabile celor ce fac declaraţii false (art. 292 C. pen.).
Căsătoria se poate încheia, în termen de 10 zile de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie.
B. Procedura încheierii căsătoriei
1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria
Localitatea în care se va încheia căsătoria este determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitori soţi.
În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, soţii sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul serviciului de stare civilă din localitate.
2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă
Numai căsătoria încheiată în faţă ofiţerului de stare civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului de municipiu în raza căruia domiciliază unul sau ambii soţi.
3. Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei
Actul căsătoriei are un caracter solemn, dat de prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu doi martori, la data stabilită, la sediul autorităţii competente, exprimare simultană a consimţământului la căsătorie şi din declararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, după ce constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea acesteia.
4. Momentul încheierii căsătoriei
Momentul căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară pe viitori soţi căsătoriţi.
5. Proba căsătoriei
Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă (art. 18 C. fam.). Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.