Friedrich Nietzsche

SURSA 03

Biografie
S-a născut într-o familie protestantă, tatăl său fiind pastor. Încă din tinereţe, este confruntat cu problema credinţei în Dumnezeu şi înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filozofică. Studiază filozofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărţii lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare"), va constitui premisa ideatică a vocaţiei sale filozofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel şi primeşte cetăţenia elveţiană. Studiază filozofia antică greacă, în special pe reprezentanţii perioadei presocratice, Heraclit şi Empedocle. Din motive de sănătate, abandonează învăţământul universitar şi, începând din anul 1879, peregrinează între Veneţia, Torino, Nisa şi Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o cunoaşte pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În acelaşi an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra ("Aşa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârşi operele Götzen-Dämmerung ("Amurgul idolilor") şi Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piaţa Carlo Alberto din Torino, asistând la biciurirea sălbatică şi agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârşitul vieţii de sora sa, Elisabeth Foerster.
Filozofia lui Nietzsche
Filozofia lui Nietzsche porneşte de la reevaluarea filozofiei şi artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raţionale şi, în consecinţă, decadent. În special tragedia greacă a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critică valorile fundamentale ale societăţii, ajungând la negarea oricărui principiu ce ţine de cenzura transcendenta şi la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.
Conceptul de "voinţă de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiţionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creştinismului. Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit" (Aşa grăit-a Zarathustra). Omul este aşadar o punte între maimuţa antropoidă şi supraom, un element tranzitoriu în evoluţie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).
Pornind de la premisa voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala celor slabi şi cea a celor puternici. Asffel, în concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria-i superioritate.
Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizaţie şi acelea ale democraţiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viaţa. În Die Geburt der Tragödie ("Naşterea tragediei"), opune şi asociază figurile dionisiace şi cele apollinice, ambele născute din beţia simţurilor. Prima este o beţie a descărcării de energie, a doua o beţie pur vizuală. În consecinţă, Nietzsche adaugă o a treia formă: forţa voluntară care se manifestă în arhitectură.
Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susţine faptul ca Nietzsche vorbeşte despre moartea Dumnezeului creştinilor, iar a doua interpretare vorbeşte despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului raţional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beţie, concupiscenţa şi alte forme de manifestări extatice obţinute prin exacerbarea simţurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduieşte toate virtuţile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susţină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susţinute, Nietzsche a fost toată viaţa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunţă la cariera universitară este boala sa care se înrăutăţise.
Se spune ca precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voinţă, alăturându-l puterii care devine esenţială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voinţa ca voinţă.
Moştenirea lui Nietzsche
Filozofia lui Nietzsche a avut o influenţă considerabilă asupra culturii secolului al XX-lea şi a unor reprezentanţi ai ei: Thomas Mann, André Gide, Hermann Hesse, Sigmund Freud, Martin Heidegger sau Emil Cioran. În anii '20, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german şi de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de "voinţă de putere" în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta a contribuit şi sora lui Nietzsche, Elisabeth Forster, nazistă înverşunată şi admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii străine de gândirea filozofului. Unele dintre aceste false interpretări persistă, din păcate, şi în zilele noastre. Nietzsche este considerat precursorul curentului postmodernism prin ideea ca nu există un centru de la care se revendică toate valorile general umane. El este autorul care sparge conceptul de dogmă, înţeleasă ca limita dincolo de care nu se mai poate trasa niciun orizont. Fărâmiţarea valorilor prin filiera nietzscheană s-a impus ca un concept major în curentul postmodernist.