FRIEDRICH WILHELM SCHELLING

F.W. Schelling Friedrich Wilhelm Schelling (1775-1854) a studiat filosofia si teologia la Tubingen. Profeseaza filosofia la Universitatea din Iena, Wurzburg, Erlangen si Berlin. În filosofie el este preocupat la inceput de idealismul lui Fichte, care considera ca adevarata filosofie critica trebuie sa dea o explicatie a priori a lumii numai prin notiuni combinate prin intermediul imaginatiei si deducea universul dintr-un singur principiatotcuprinzator. În primele sale lucrari filosofice intitulate "Asupra posibilitatii unei reforme a filosofie in genere" 1794, si "Despre Eu ca principiu al filosofiei" 1795, Schelling dezvolta in continuare ideile lui Fichte. Schelling incearca sa repuna natura in drepturile ei. Asta el o face in opera "Ideai asupra unei filosofii a naturii" publicata in 1797. El incearca sa creeze un sistem filosofic nou al idealismului obiectiv. Filosofia lui Schelling debuteaza printr-o modificare a "filosofiei Eului" a lui Fichte si se sfarseste printr-o mitologie fantastica. Rolul lui Schelling in dezvoltarea idealismului a fost sa concilieze natura cu cerintele filosofice ale timpului. Ce este eul pentru fiecare dintre noi? Dupa Schelling eul este subiectul tuturor cunostintelor sale – subiectul psihologic. Eul si non eul sunt termeni corelativi, adica ei nu pot exista de sinestatator unul fata de altul. Schelling subliniaza deosebirea nu numai dintre sistemul sau filosofic si cela lui Fichte , ci si din alte sisteme filosofice. Schelling spunea ca el de deosebeste de: a. Descartes prin aceea ca el nu declara dualismul absolut, care ar exclude identitatea; b. Spinoza prin aceea ca nu declara identitatea absoluta, care nu ar exclude orice dualism; c. De Leibnitz prin aceea ca nu identifica idealul intr-un ideal, ci afirma contrariul real al ambelor principii in unitatea lor. Schelling critica idealismul (cel subiectiv si obiectiv) pentru faptul ca acesta pune temelia existentei lumii spiritul. Dupa el materia in afara spiritului este imposibila, la fel dupa cum si spiritul este imposibil fara materie. Schelling nu adopta nici materialismul. El ocupa o pozitie intermediara intre Fichte si Spinoza. Schelling atrage atentia la faptul ca identitatea nu trebuie inteleasa ca o formalitate, aici este vorba despre unitatea contrariilor. Unitatea realului si al idealului nu inseamna ca aceasta nu este una si aceeasi. Pe linga identitate el admite si dualismul dintre existenta si gindire. Elaborand sistemul sau filosofic Schelling va trasa in mod consecvent principiul identitatii realului si idealului, a obiectului si subiectului, a materiei si constiintei. Schelling creadea ca principiul creator al universului trebuie sa fie de natura spirituala. Dupa Schelling constiinta este ceva ce si-a pierdut orice relatie, este intuitia Absolutului, intuitia, lipsita de orice sensibilitate, nu poate fi decit o intuitie intelectuala.

SURSA 03

Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (n. 27 ianuarie 1775, Leonberg/Württemberg - d. 20 august 1854, Bad Ragaz/Elveţia) a fost un filozof german, în prima perioadă a activităţii sale unul din reprezentanţii de seamă ai idealismului german, mai târziu tot mai mult influenţat de romantismul în plină dezvoltare. Pentru sistemul său de gândire a elaborat conceptul de filozofie a identităţii.
Date biografice
Schelling provenea dintr-o familie cu puternice rădăcini protestante, ambii săi părinţi erau fii de pastori. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, începe să studieze teologia şi filozofia la "Tübinger Stift" deja la vârsta de 15 ani, având colegi pe Hegel şi Hölderlin. În această perioadă este influenţat de ideile iluminismului şi de transformările sociale apărute sub efectele revoluţiei franceze, precum şi de scrierile lui Jean-Jacques Rousseau. În 1795, după examenul de absolvire a studiului, Schelling este angajat ca profesor particular de baroneasa von Riedesel, pe care o însoţeşte la Universitatea din Jena, unde studiază şi el Ştiinţele Naturale şi mai ales Matematica. La recomandările lui Goethe, Schiller şi Fichte, obţine în 1798 funcţia de profesor la Universitatea din Jena, apoi predă succesiv la universităţile din Würzburg (1803-1805), München (1806-1820 şi 1827-1841) şi Erlangen (1820-1827). În 1841 este chemat ca profesor la Universitatea din Berlin de către regele Friedrich Wilhelm IV. Printre auditorii săi se numără Soeren Kierkegaard, Michail Bakunin şi Friedrich Engels. Prelegerile lui, caracterizate prin trăsături metafizico-teosofice şi mistico-speculative - sub influenţa lui Jakob Böhme şi Franz von Baader - nu se bucură de o apreciere deosebită. Decepţionat, Schelling se retrage în 1846 din activitatea academică. Încetează din viaţă la 20 august 1854 în Bad Ragaz (Elveţia), unde îşi petrecuse ultimii ani din viaţă.
Opera filozofică
Gândirea filozofică a lui Scheling a cunoscut un îndelungat proces de dezvoltare. Pornind de la operele lui Immanuel Kant şi Johann Gottlieb Fichte precum şi de la filozofia lui Baruch Spinoza, în primele sale opere este caracteristică punerea pe acelaşi plan a obiectului şi subiectului. Acest punct de vedere stă la baza concepţiei sale asupra filozofiei identităţii, concepţie impregnată de panteism, în care Dumnezeu se confundă cu forţele şi legile universului. În perioada următoare a creaţiei sale filozofice, Schelling se distanţează de panteism şi elaborează un sistem pe care îl denumeşte filozofie pozitivă. Prin aceasta defineşte existenţa omului ca o formă de prezenţă a conştiinţei de sine în absolut, esenţa umană dimpotrivă ca activitate creativă liberă.

Repere: Friedrich Wilhelm Schelling , Imannuel