Istoria muncii

În istoria societatii omenesti, cea mai simpla diviziune a muncii, proprie comunei primitive, a constituit-o diviziunea naturala a muncii, "intemeiata pe deosebirile de sex si virsta, adica pe o baza pur fiziologica“ (Karl Marx). În perioada destramarii comunei primitive, dezvoltarea fortelor de productie a determinat aparitia diviziunii sociale a muncii, caracterizata, in special, prin faptul ca se bazeaza pe criterii social-economice si in cadrul careia producatorii desfasoara activitati de productie diferite. Prima mare diviziune sociala a muncii a constat in separarea triburilor de pastori din ansamblul celorlalte triburi, iar cea de-a doua mare diviziune a constituit-o desprinderea meseriilor de agricultura. Largirea productiei de marfuri si a pietei a dus la cea de-a treia mare diviziune sociala a muncii si anume desprinderea negustorilor, care se ocupau exclusiv cu schimbul. Evolutia diviziunii muncii a fost insotita de aparitia si consolidarea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, a accentuat diferentierea sociala, a dus la aparitia claselor sociale, la institutionalizarea in societate a functiei politice, la aparitia statului. Totodata, ea a generat separarea si opozitia, adincite de-a lungul istoriei, dintre oras si sat, dintre munca fizica si munca intelectuala.
Concept al materialismului istoric care ajuta la explicarea succesiunii modurilor de productie, a marilor schimbari economice, social-politice, ideologice si spirituale intervenite in istoria societatii.
Fiecare noua treapta de dezvoltare a fortelor de productie a generat o diviziune a muncii superioara, mai complexa, determinind dinamica transformarii relatiilor de productie care constituie, la rindul lor, cadrul social-economic de manifestare a acesteia.
Diviziunea sociala a muncii reprezinta una dintre principalele forme in care isi gaseste expresie procesul de socializare a productiei si a muncii.

Ford a intrat  in istorie pentru revolutionara sa linie de productie care a adus dupa sine conceptul de diviziune a muncii si pe cel de specializare. Fiecare angajat stia sa isi faca bucata de treaba in timpul si la calitatea impuse insa, in timp, aceea a devenit singura bucata pe care stia sa o faca.
O data cu revolutia informatica multi oameni s-au trezit nevoiti sa se respecializeze ca urmare a desfiintarii multor posturi. De asemenea, odata dati afara de la un loc de munca sansele de a gasi in alta parte acelasi post pe care erau specializati era foarte redus.
În zilele noastre specializarea, desi considerata la un nivel mai inalt, se refera la acelasi lucru: aprofundarea unui domeniu sau, mai degraba, a unei bucatele cat mai mici dintr-un domeniu. În contextul economiei bazate pe cunostinte, schimbarea a capatat o dimensiune permanenta, pentru ca in fiecare zi apar lucruri noi, tehnologii noi, idei noi cu care trebuie sa tinem pasul. Schimbarile au loc intr-un ritm mult mai rapid si din ce in ce mai rapid.
Consider ca acum diviziunea muncii este un concept ce ar trebui inlocuit cu cel de “om complet".  În zilele noastre nu e de ajuns sa stii foarte bine bucata ta de domeniu ci este important sa le cunosti si pe celelalte. Si nu vorbesc doar de o cultura generala ci si de una practica. Iar cel mai important atribut al omului complet este de a fi informat. Ca esti marketer, inginer, doctor sau frizer ar trebui sa stii sa trimiti un mail, sa folosesti google, sa fii la curent cu evenimente ce au loc in jurul tau, in primul rand in propriul domeniu si, in al doilea rand, in altele.
Nu spun ca ar trebui sa stim toti de toate, ca ar trebui sa invatam toti fizica cuantica, anatomia creierului sau principiile psihologiei marxiste, dar ar trebui sa stim de unde le putem afla.
Creativitatea este poate cel mai important atu pe care il avem, indiferent de domeniu, pentru ca ea conduce la inovatie, rezolvare de probleme, evolutie si adaptare la schimbare, ori creativitatea se bazeaza in cea mai mare parte pe imbinari neobisnuite de lucruri cunoscute. Cum poti sa imbini ceva daca nu ai ce?
Un om valoros este acela care stie sa se descurce, sa se schimbe, sa se adapteze. Si desi pare un lucru simplu el nu se intampla in realitate. Si dau peste o multime de oameni care nu stiu de o multime de lucruri si traiesc inchisi intr-o naivitate absoluta, inconjurati de intrebari la care nu incearca sa afle raspunsuri, plangandu-se apoi de felurite lucruri a caror rezolvare sta doar in propriile maini, pe care nu le-au cercetat.

Sursa: www.marxists.org

SURSA 03 protectia-muncii-resurse-umane.blogspot.com

PROTECTIA MUNCII
Primele manifestari de protectie a muncii in Romania au aparut la sfarsitul secolului XIX, evoluand in stransa legatura cu dezvoltarea industriala.
“Legea sanitara”, consemnata si aprobata in 1874, reglementeaza aspecte de sanatate in munca. In 1894 putem spune ca a aparut primul act normativ in domeniul securitatii si sanatatii in munca, “Regulamentul pentru industriile insalubre”, care cuprinde dispozitii obligatorii privind munca femeilor si a tinerilor, prevenirea imbolnavirilor profesionale si a accidentelor de munca.
Intre anii 1920 si 1940, “Serviciul de Igiena Industriala” se ocupa de aplicarea masurilor de prevenirea a accidentelor de munca si a bolilor profesionale, acest organism functionand in cadrul Casei Centrale a Asigurarilor Sociale.
In 1949 s-a infiintat Consiliul pentru Protectia Muncii, din subordinea Ministerului Muncii si Prevederilor Sociale, organism care cuprindea reprezentanti ai Confederatiei Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificarii, ai Ministerului Invatamantului si responsabili cu protectia muncii.
In 1965 a fost data “Legea nr.5/1965 cu privire la protectia muncii” care a fost foarte importanta la momentul respectiv, reusind prin efectele ei, sa se apropie de standardele europene in materie, sa contureze cadrul organizatoric si legislativ necesar derularii activitatii de productie in conditii de securitate si sanatate in munca.
In 1966 a fost organizat Comitetul de Stat pentru Protectia Muncii, organism independent al statului, organizat pe doua niveluri: central si teritorial.
Dupa 1989 s-au produs multe schimbari in viata economica si sociala a Romaniei, mai ales trecerea spre o economie de piata au impus modificarea structurii si continutului legislatiei privind securitatea si sanatatea in munca, datorita noilor probleme aparute: cresterea rapida a numarului de agenti economici, aparitia sectorului privat, cresterea somajului, intensificarea fenomenului de eludare a legilor, cresterea rolului partenerilor sociali.
Astfel, inca din anul 1990 s-au intreprins masuri pentru revizuirea reglementarilor din domeniul protectiei muncii pentru a crea un nou sistem legislativ al carui principiu fundamental sa fie armonizarea cu prevederile directivelor Uniunii Europene, cu cele ale conventiilor si recomandarilor Organizatiei Internationale a Muncii. Tot in anul 1990 a fost reproiectata structura organizatorica si functionala a institutiei protectiei muncii, aceasta fiind integrata in cadrul Ministerului Muncii si Protectiei Sociale.
Ca urmare a ratificarii, la 5.04.1993, a Acordului European, care instituia o asociere intre Romania si Uniunea Europeana in vederea acceptarii ulterioare a tarii noastre ca membru cu drepturi depline al U.E. s-a inceput un proces lung de armonizare a legislatiei nationale cu cea comunitara.
Prin transpunerea Directivei Cadru (89/391/CEE) in “Legea nr.90/1996″ a Protectiei Muncii, republicata, si in Normele Generale de Protectie a Muncii au fost preluate principiile prevenirii, precum si o serie de masuri care vizau imbunatatirea securitatii si sanatatii in munca. “Legea 90/1996″ si normele metodologice de aplicare a acesteia, au reglementat, pe o perioada de 10 ani, cadrul organizatoric al protectiei muncii si atributiile organismelor statului privind coordonarea si controlul acestei activitati.
Odata cu aderarea la Uniunea Europeana, Romania a fost nevoita sa transpuna integral prevederile directivelor europene din domeniul securitatii si sanatatii in munca, astfel la data de 1 octombrie 2006 a fost data “Legea nr.319/2006″ care abroga integral “Legea nr. 90/1996″, Normele metodologice de aplicare ale acestei legi, Normele Generale de Protectie a Muncii si normele specifice de securitate a muncii.

PROTECTIA MUNCII IN REPUBLICA MOLDOVA
Transformările din viata economica si sociala intervenite după proclamarea Republicii Moldova ca stat independent, precum si tranziţia spre economia de piaţa, au creat probleme noi pentru instituţiile care coordonează, organizează si reglementează activitatea in domeniul securităţii si sănătăţii in munca, ca de exemplu: creşterea rapida a numărului de agenţi economici, apariţia sectorului privat, creşterea şomajului, intensificarea fenomenului de evitare a legilor, neconcordanta dintre relaţiile de munca reglementate in legislaţia de protecţie a muncii in vigoare si cele existente efectiv in societate si in ultimul timp creşterea rolului partenerilor sociali (patronate, sindicate).
Republica Moldova realiindu-se la normele de drept internaţional a ratificat un sir de Convenţii a Organizaţiei Internaţionale a Muncii in calitate de stat membru al acesteia. Printre acestea se înscriu Convenţia nr.81 privind inspecţia muncii in industrie si comerţ ratificata de Parlament la 26 septembrie 1995 si Convenţia nr. 129 privind inspecţia muncii in agricultura ratificata la 26 septembrie 1997.
Inspecţia Muncii ca organ de control de stat îşi are începutul in anul 1992 prin formarea Departamentului Protecţiei Muncii pe lingă Ministerul Protecţiei Sociale si Familiei al Republicii Moldova (H.G. nr. 61 din 31 ianuarie 1992), iar din 1998 Inspectoratul de Stat pentru Protecţia Muncii pe lîngă Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale si Familei (H.G. nr. 1199 din 09 decembrie 1998).
Respectînd cerinţele Convenţiilor OIM si in scopul armonizării legislaţiei naţionale cu normele de drept internaţional si legislaţiei Comunitarii Statelor Europene, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 10 mai 2001 Legea nr.140-XV privind Inspecţia Muncii.