IUDAISMUL

Religia evreilor este cunoscuta, in special, din cartile vechiului testament. Noi descoperiri, cum sint manuscrisele de la Marea Moarta, arunca o naua lumina asupra religiei evreilor din epoca elinista. In mod special, pentru secolul I d. Hr. Se pot afla date despre religia evreilor si din Cartile Noului Testament. Toate aceste scrieri servesc la cunoasterea religiei evreilor pina in anul 70, cind Ierusalimul este asidiat si darimat de catre romani. Dupa anul 70, se gasesc date pretioase in Literatura rabinica: Misna Tosefta; Adosul la Misna sau la Misna Tosefta, comentariile la Misna, facute de invatatii evrei din secolul III si IV.
In evul mediu au aparut curente mistice in iudaism, dar abia in secolul VIII s-a dat la iveala “Cartea splendorii" de catre Moise Lioan. Catrtea este cunoscuta sub numele de Kabbala.
Evreii sau afirmat in lume ca un popor exclusiv monoteist. Dumnezeu este unul singur fara egal. Inca din momentul cind il cheama pe avraam sa iasa din Urul Chandeii, El isi descopera unicitatea Sa, intr-o lume spre politeism. De aceea dind poruncile, Decalogul, lui Moise, el insista :"Sa nu ai alti dumezei afara de Mine!". Dumneseu este Creatorul, Proniatorul si Stapinul universului. El confera existenta tuturor existentelor. Este vesnic, atotintelept, calauzitor, omniprezent. Numele sau este “Cel ce este", mai este numit: El (Dumnezeu) sau Elohim, sau Adonai (Domnul).Cominica cu cei alesi prin teofanii, prin semne, prin preotie, in chip deosebit prin ingeri sau trimisi.Fiind de la inceput un popor de pastori, evreii s-au onchinat lui Dumnezeu in locurile de popas, fara sa aiba sanctuare propriu zise. Abia dupa robi a egipteana, dupa exod, la inceputul peregrinarii prin pustiul Sinai, evreii au construit un cort sfint, ca loc de pastrare a chivotului Legii (in care se aflau cele doua table ale Legii) si de jertfapentru curatirea pacatelor poporului. Cortul, numuit si Cortul maruriei, era compus din doua incaperi, una sfinta si una sfinta sfintelor. In sfinta aveau acces preotii, iar in sfinta sfintelor, numai Marele Preot (arhiereul), iar acesta acesta numai o singura data pe an. Forma cortului era dreptuinghiulara, o treime fiind rezervata sintei sfintelor, iar celelalte doua treimi din spatiu era pentru sfinta. Cortul era portabil, si desigur, pinza din care era facut era inoita dupa trebuinte.
Dupa asezarea difinitiva a evreilor in Canaan si dupa consolidarea puterii de stat prin instituirea regalitatii, s-a trecut la construirea unui maret templu – templul din Ierusalim. Acest templu a fost o dorinta ipoasa a regelui poet David.
Nevoia de cult, prezenta in oricare oras din palestina, a dus la construirea unor locasuri speciale. Acestea sint sinagogiile. Acolo se pastreaza sulusrile cu texte sfinte si tot acolo se desfasoara cultul oral.
Functia sacerdotala a fost indeplinita individual de fiecare dintre patriarhii Vechiului Testament, incepind de la Avraam, fara sa fie vorbade o preotie specializata. De altfel jertfa si rugaciunea s-au adus in chip traditional astfel, pina la instituirea lui Araon. Acesta din urma s-a instituit prin porunca divina, de catre Moise, in cadrul tribului lui Levi – urmasii unuia dintre cei 12 fii a lui Iacob. Puterea sacedortala suprema a fost conferita lui Aaraon. El a devenit Mare preot (arhiereu) printr-0 sfintire speciala, dupa darea Legii si construirea cortului Marturiei. Consacrarea s-a facut prin ungere cu singe din jertfe unui berbec pe virful urechii drepte, pe degetuol mare de la mina dreapta, si pe degetul mare de la piciorul drept, apoi prin stropire prin mir si singe.
Sub autoritatea Marelui preot se aflau Preotii. Si acestia au fost consacrati in chip special. Marele preot avind citeva semne distinctive si un plus de vesminte pentru al deosebi de toti ceilalti.
Functia profetica a avut un loc cu totul special in religia evreilor. Au existat chiar unele scoli de profeti – unde se desprindea mantica religioasa ebraica, Dar profetii celebri ai evreilor au fost oameni alesi, cu chemare speciala. Cei mai mari au fost urmatorii: Natan, Isaia, Ieremia, Iezichel, Daniel, Iloe elisei, Osea, Amos, Mihea, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Ioan Botezatorul. Dar si regele David este socotit uneori intre profeti. Toti acestea au prezis despre venirea lui Mesia – a Unsului lui Dumnezeu, Care avea sa elibereze poporul lui Dumnezeu din robia pacatului. Profetul putea indeplini, in chip extraordinar, unele functii sacerdotale. In special aducerea jertfei.
Jerfele reliioase ebraice au fost intotdeauna animaliere. Un singur caz de jertfa umana este amintit in Vechiul Testament, cind Avraam primeste porunca sa jerfeasca pe insuis fiul sau, Isaac. Dar, cind toate erau gata ingerul Domnului opreste pe jertfitor, pe Avraam, intrucit Dumnezeu a vazut dovada loialitatii saleJertfele din vechiul testament sint jertfe specile, din animale curate, dar si din cereale sau produse derivate din cereale, Au existat jertfe de ardere de tot, unde materialul jertfei se incinera complet, dar si jertfe partiale, unde o parte din trupul animalului – in special grasimea – se ardea, restul fiind consumat ca hrana. Se aduceau jertfa: turturele sau porumbei. De obicei intiul nascut trebuia rascumparat prin jertfa, deoarece el apartinea prin definitie lui Dumnezeu. La fel si in ce priveste rodul turmelor si al ogoarelor. Odata cu darimarea templului lui Irod cel Mare a incetat jertfa la templul din Ierusalim. Ea a ramas insa, intr-un fel, pina astazi, in cadrul taierilor rituale.
Ziua de sabat este zi de odihna in mod obisnuit. Cea dintii sarbatoare mare din anul calendaristic ebraic este Ros Hasana sau Anul Nou, serbata la inceputul lunii septembrie. Este o zi de pocainta, in care fiecare evreu
Isi face un examen de constiinta. Cu acest prilej se suna la sinagoga din sofar (cornul de berbec), pentru retrezirea la cunostinta slujirii de Dumnezeu in anul care incepe. A doua zi este ziua purificarii si inchide ciclul primelor zile din anul nou. Este zi de post si de iertarea pacatelor. A treia zi este Sukkot si tine sapte zile. Este o sarbatoare a colibelor, amintind de milostivirea aratata de Dumnezeuevreilor pe durata peregrinarii lor in pustiu. Este totodata o sarbatoare a culesului, la care se binecuvinteaza lamiile si se poarta ramulele de palmier, de mirt si salcie. A patra mare sarbatoare, Hanuca, se serbeaza in decembrie. Se aprind luminari timp de o saptamina, plecind de la una in prima seara si adaugind mereu cite una. A cincea, la mijlocul lui Iulie, sarbatoreste anul nou al pomilor, si se maninca fructe proaspete si in deosebi portocale. Urmatoarea sarbatoare este purim, si aminteste de salvarea poporului evreu de la masacru ordonat de Aman. Este o ocazie deosebita, un carnaval al triunfului. Se citeste cartea Estera, in care se relateaza despre intimplarea care sta la originea sarbatorii. A saptea sarbatoarea este Pesah (Pastile). Se maninca carne de miel cu ierburi amare, si azima, se bia vin in amintirea plecarii evreilor din Egipt. Este o sarbatoare a eliberarii. A opta mare sarbatoare este sarbatoarea Saptaminilor, la 50 de zile dupa Pasti. Aceasta sarbatoare aminteste si de pregatirea evreilor de odinioara pentru pregatirea Legii pe Muntele Sinai. Se petrece toata noaptea in preveghere si citire din Tora. In prezent s-a innoit obiceiul de a oferi primele roade la aceasta sarbatore, iar in zilele urmatoare se fac colecte pentru Fondul National Evreiesc. Se impodobesc sinagogile cu ramuri si cu flori. Orice inceput de luna noua este, oarecum, sarbatoare si se binecuvinteaza ca atare.

SURSA 03

Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudeicului eáqnov), cunoscut şi sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creştinism şi islam. Termenul iudaism îşi are originea în numele regatului Iuda, ţara tribului Iuda -- descendenţii celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcaşul Marelui Templu.
Istoria iudaismului este împărţită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mişcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.
Iudaismul contemporan nu are o instituţie sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învăţăturii sau puterii. Surselele dreptului (Halaha) a iudaimului contemporan sînt: Tanahul (Tora scrisă) şi Talmudul (Tora orală). Halaha regulamentează aspectele vieţii evreilor care nu sînt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular.
Doctrina religioasă şi principiile credinţei
Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii şi etica, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost în continuare a explorate şi explicate în Talmud şi în alte texte. În conformitate cu tradiţia evreiască, iudaismul începe cu Legămîntul dintre Dumnezeu şi Abraham.
În timp ce iudaismul a fost rar, dacă vreodată, monolitic în practică, el întotdeauna cu înverşunare a fost monoteistă în teologie - deşi Tanahul aminteşte perioade de apostazie de la iudaism printre israeliţi.
Istoric, iudaismul a accentuat credinţa în revelaţia divină şi în acceptarea versiunilor Torei scrise şi orale ca esenţă fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase. Aceasta a dat naştere la multe formule în ceea ce priveşte anumite convingeri teologice inerente in Tora şi Talmud.
De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări a principiilor de credinţă, şi chiar dacă acestea diferă în ceea ce priveşte anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sint "treisprezece principiile de credinţă", formulate în XII-lea de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunităţii evreieşti pentru câteva secole. Peste secole reformularea acestor principii ai fost incluse sub formă poetică ( "Ani Ma'amin" şi "Yigdal") în cărţile de rugăciuni evreieşti, şi, eventual, au devenit general acceptate.
Joseph Albo şi Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conţinea prea multe elemente,deşi adevărate, dar care nu au fost principii de credinţă, şi, astfel, plasând prea mulţi evrei în categoria de "eretic". Mulţi alţii au criticat orice astfel de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore. În acest sens, istoricul Josephus a accentuat practica religioasă msi mult decît dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreieşti, şi menţinea că cerinţele pentru convertirea la iudaism sînt: circumcizia şi aderarea la obiceiurile tradiţionale.

Repere: iudaismul , religie , credinta