Marsupialele

Marsupialele din care fac parte cangurul, lupul marsupial, cartita marsupiala, ursuletul marsupial koala etc.… traiesc in Australia, America de Sud si America de Nord. Aceste animale au pe abdomen o punga a tegumentului numita marsupiu, unde se afla mamelele si unde sunt adapostiti puii dupa nastere. Marsupiul este sustinut de oasele bazinului. Temperatura corpului variaza putin, in functie de temperatura mediului. CANGURUL Cangurul sare nu merge. Numai cand se apleaca sa-si ia hrana de pe pamant se sprijina si pe picioarele dinainte. Cu acestea, el apuca hrana si rupe firele de iarba.  Cand este in primejdie, fuge facand salturi mari, lungi de aproape 8m si inalte de 2-3m. Isi strange picioarele dinainte langa piept si intinde brusc picioarele dinapoi , strabatand aerul ca o sageata. Cand se opreste , se sprijina pe picioarele posterioare si pe coada. Daca intalneste o apa, se scufunda in ea, fiind un bun inotator. Cangurul se hraneste cu iarba, muguri, frunze, fructe si chiar cu scoarta copacilor. Este un mamifer erbivor. Uneori, in deosebi noaptea, patrunde pe semanaturi, facand pagube mari.
INMULTIREA
Puii sunt foarte mici, golasi, cu ochii inchisi si membrele nedezvoltate. Imediat dupa nastere, ei sunt tinuti intr-o punga de pe pantecele femelei, numita punga marsupiala. In aceasta punga, puii gasesc adapost si hrana, deoarece pe peretii ei se afla gurguiele mamelelor. Abia dupa 8 luni sunt in stare sa iasa din punga si sa pasca in jurul mamei lor. In caz de primejdie, ei intra din nou in punga.
Cangurul este un mamifer superior fata de ornitorinc prin faptul ca naste pui pe care ii hraneste cu laptele produs de mamele.  Cangurul este vanat pentru blana si carnea lui.

Sursa: www.referate-scolare.ro

SURSA 03 cono.ro

Despărţite de oceane în ultima sută de milioane de ani, mamiferele cu pungă (sau marsupia-lele) din Australia, Guineea şi America de sud s-au dezvoltat ca o faună separată şi deosebit de bogată pentru a exploata nişe ce variază de la deserturi până la pădurile tropicale.
Mamiferele marsupiale erau foarte răspândite când dinozaurii cutreierau Pământul. în acea vreme nu existau continente aşa cum sunt în prezent, ci o masă imensă de uscat, cunoscută sub numele de Gondwana. Mai târziu Australia, Antartica, America de Sud, Noua Guinee şi insulele din apropiere s-au desprins, când tensiunea dintre plăcile tectonice ale Pământului a determinat fragmentarea Gondwanei. Cu timpul, mamiferele ancestrale din aceste teritorii au dat naştere la noi specii de marsupiale.
In alte locuri ale lumii, mamiferele noi cu placente au înlocuit speciile cu pungă, care au dispărut, în cele din urmă, continentul Americii de Sud s-a ciocnit cu America de Nord şi puntea de uscat rezultată a permis oposumilor marsupiali din America de Sud să pătrundă pe uscatul din nord, dominat de mamifere placentare.
Deşi mamiferele marsupiale au evoluat separat de rudele lor placentare, ele au pornit cu o genetică identică şi împărţeau habitate similare. Drept rezultat, evoluţia a dat naştere la numeroase specii care există în duplicat. Există variante marsupiale de câini, pisici, şoareci, şobolani, veveriţe, cârtiţe, lupi, furnicari şi bursuci. Deşi multe dintre ele seamănă izbitor cu corespondenţii lor placentari, ele au evoluat în mod independent.
Naşterea marsupială
Neavând o placentă dezvoltată care să transporte substanţele nutritive, în mod eficient, de la mamă la embrion, mamiferele marsupiale nu îşi pot creşte puii în corp prea mult timp şi aceştia se nasc doar parţial dezvoltaţi. Puiul nou-născut se caţără pe burta mamei până la marsupiu, unde se ataşează de unul din mameloanele sale. Tânărul marsupial nu va da drumul acestui odgon de salvare decât atunci când va fi capabil de o viaţă independentă. Deşi, în mod miraculos majoritatea puilor îşi găsesc dmmul spre adăpostul pe care îl oferă marsupiul, unii se pierd inevitabil. Pentru a compensa acest fapt, mamiferele marsupiale au dezvoltat o fascinantă strategie “de rezervă”.
Femelele marsupiale au un vagin dublu şi un uter dublu, în care se cuibăresc ovulele. La multe specii, masculul are penisul format din doi lobi, ceea ce permite fecundarea unui ovul în fiecare uter. Nidatia si dezvoltarea celui de-al doilea ovul fecundat poate fi întârziata cu săptămâni, sau chiar luni întregi, până când primul pui încetează să mai sugă, pregătit să părăsească punga marsupială. Acest fapt permite mamei marsupiale să continue înmulţirea imediat, deşi s-ar putea să nu se găsească în apropiere nici uri mascul cu care să se împerecheze. în cazul în care primul pui moare, cel de-al doilea aşteaptă, pregătit să preia marsupiul. Marsupialele care duc o viaţă activă din punct de vedere fizic, precum cangurii, au de obicei un singur pui şi un marsupiu adânc, în care îl pot ţine în timpul săriturilor. Totuşi, multe specii de oposumi americani şi de mamifere marsupiale carnivore din Australia au opt sau mai mulţi pui în acelaşi timp. Punga lor este doar o cută de piele dispusă în jurul mameloanelor. Ataşaţi de un mamelon, puii sunt purtaţi de mamă, atârnând de abdomenul ei. în curând greutatea o va depăşi pe cea a femelei, astfel că îndată ce ei vor putea da drumul mameloanelor, ea îi va lăsa într-un cuib.
Diferitele marsupiale au strategii diferite de îngrijire a puilor. Unii pui rămân în marsupiu până când vor putea alerga destul de repede pentru a putea ţine pasul cu mama lor, alţii sunt purtaţi pe spatele acesteia.
Canguri
Toţi cangurii au aceeaşi formă de bază, cu membre anterioare scurte şi membre posterioare lungi şi puternice, adaptate la sărit. Coada grea este folosită ca organ de echilibru, precum şi ca proptea în timp ce animalul paşte.
Cangurii de copac se deplasează la fel ca ceilalţi când sunt pe pământ, dar se pot căţăra apucând crengile şi mergând înainte şi înapoi, mişcându-şi independent fiecare labă posterioară. Cangurii masculi sunt mai mari decat femelele - aproape de două ori mai mari în cazul speciilor de cangur roşu şi cangur cenuşiu. Acest fapt este rezultatul concurenţei între masculi pentru dreptul de a se împerechea cu femelele. Numai cei mai mari şi cei mai puternici pot să se împerecheze, monopolizând toate femelele disponibile şi devenind astfel taţii tuturor puilor dintr-un grup.
Obiceiuri şi habitate
Unii canguri trăiesc în păduri pe când alţii trăiesc pe câmpii interioare. Betongul este singura specie de cangur care trăieşte în vizuini. Cangurii de talie mare şi cangurii mici de stâncă preferă ridicaturile pietroase din regiuni deschise, dealurile stâncoase şi râpele.
Cangurii mai mari se hrănesc din zori până seara pe pajişti deschise, unde pot înainta liber. Ei preferă păşunile de la marginile pădurilor. Cangurii roşii şi cenuşii mănâncă la fel de mult ca si oile, dar nu conteaza cu ele in mod direct pentru ca nu aleg aceleaşi plante.
Cangurii şobolan sunt animale solitare, dar cangurii mai mari adesea formează grupuri. în regiunile deschise, cangurii cenuşii din est, cangurii cenuşii din vest, cangurii cu coadă lungă, cangurii roşii şi cangurii cu picioare galbene sunt foarte rar văzuţi singuri, şi uneori se găsesc în familii de până la zece indivizi.
Coala
La începutul acestui secol, se credea că ursuleţul cu pungă, sau coala, este condamnat la dispariţie. Locuitorii îi omorâseră cu milioanele pentru blana lor deasă şi moale. Din fericire, interdicţiile de vânătoare şi eforturile de conservare au salvat specia. Ursuleţii cu pungă nu trăiesc numai în pădurile de eucalipt din estul Australiei, ci şi în habitatele unde hrana se găseşte din belşug şi unde populaţia înfloreşte.
Deşi au o înfăţişare simpatică, ursuleţii cu pungă nu sunt chiar drâgăstoşi. Ei au labe mari şi gheare puternice şi ascuţite, cu primele două degete opozabile, pentru a putea apuca. trunchiurile copacilor.
Nocturnul coala este adaptat să trăiască exclusiv cu frunze de eucalipt. Acestea sunt fibroase şi au un conţinut redus de proteine, astfel că animalul matur trebuie să consume o cantitate mare, aproximativ 500g într-o noapte. Ursuleţii cu pungă au dinţi speciali pentru măcinat ca să poată mesteca această masă, care este greu de digerat deoarece conţine concentraţii de fenoli şi uleiuri volatile. Aceşti compuşi otrăvitori trebuie detoxifiaţi în ficatul animalului. în cecum, care este deosebit de mare, are loc o fermentaţie cu ajutorul unor microbi.
Hrana ursuleţului cu pungă are un conţinut extrem de redus de substanţe nutritive, de aceea el îşi conservă energia mişcându-se lent şi dormind până la 18 ore din 24, aşezat între crengile copacului preferat în care se hrăneşte. Faptul că ursuleţii cu pungă sunt drogaţi de compuşii de eucalipt pe care îi ingereazâ este doar un mit, deşi într-adevăr par a fi drogaţi.
Femela mai mare
Având jumătatea mărimii femelei coala, masculul adult este mult mai activ în timpul primăverii, cutreierându-şi teritoriul în fiecare noapte, scoţând strigăte sălbatice, ca nişte mugete, pentru a-i avertiza pe ceilalţi masculi de supremaţia sa sexuală. El se împerechează cu orice femelă care îi iese în cale, deoarece teritoriul său de până la trei hectare poate să se suprapună cu cel al mai multor femele, precum şi al unor masculi încă imaturi şi care nu se împerechează. Aceste animale sedentare pot să se mişte foarte puţin, limi-tându-se la o suprafaţă mică, cu mult sub un hectar.
Deşi masculii se împerechează rar înainte de vârsta de patru ani, femelele sunt apte de înmulţire la vârsta de doi ani. Singurul pui nou-născut de coala, având o greutate de sub 0,5g, se ataşează de unul sau două mameloane aflate în marsupiul orientat spre înapoi al femelei. La cinci luni, mama înţărca puiul, hrănindu-1 cu un material vegetal produs de anusul său. Acest terci oferă puiului microbii necesari din intestine pentru digerarea frunzelor de eucalipt. La vârsta de şapte luni, puiul părăseşte marsupiul pentru a se agăţa de spatele mamei sale, dar el nu va fi independent până la vârsta de aproape un an.
Vombaţi
Asemănători cu nişte urşi mici, vombaţii, sau urşii marsupiali, au corpul îndesat, ochi mici şi capul foarte turtit. Labele şi ghearele lor scurte şi puternice sunt folosite la săpat, deoarece nocturnul vombat trăieşte în vizuini.
în timp ce vombatul cu nasul păros, din sud, trăieşte bine în ţinuturile semiaride cu aifişuri din sudul Australiei de Sud, vombatul cu nasul păros din nord este o specie periclitată. Au mai rămas probabil doar 20 de indivizi. în schimb, urşii marsupiali comuni se găsesc în număr mare pe pantele de deasupra golfurilor şi canalelor din pădurile de eucalipt mai umede din Queensland şi estul Victoriei.
Dinţii urşilor marsupiali sunt adaptaţi la măcinarea ierburilor aspre şi fibroase cu care se hrănesc. Animale paşnice, ei au relaţii sociale stabile pe teritoriile lor, ce pot fi de 2,5 până la 23 de hectare, în funcţie de habitat. Majoritatea sunt specii protejate, cu excepţia vombatului comun din estul Victoriei, datorită obiceiului său de a strica gardurile impotriva iepurilor. Vulpile marsupiale, oposumii pigmei şi mamiferele zburătoare trăiesc în pădurile de mare altitudine din nordul Queenslandului şi din Pa-pua - Noua Guinee. Vulpile marsupiale constituie o familie diversă de marsupiale care se hrănesc cu frunze şi fructe. Oposumii pigmei se hrănesc în principal cu nectar, dar şi cu eucalipt şi insecte, în timp ce mamiferele zburătoare se hrănesc cu sevă şi eucalipt. Aceste animale au similarităţi cu animalele arboricole precum lemurienii, maimuţele şi veveriţele, care se găsesc pe alte continente. Speciile nezburătoare au coada special adaptată pentru apucarea crengilor şi o folosesc şi la transportul materialelor pentru cuib.
Marsupiale zburătoare
Există nouă specii zburătoare, cu o membrană subţire, acoperită cu blană (patagiu), care se întinde de la membrele anterioare la cele posterioare şi măreşte suprafaţa corpului, formând o paraşută dreptunghiulară. Această membrană folosită la planat se îndoaie la loc când nu este folosită. Unele specii pot parcurge distanţe de peste 100 de metri într-o singură planare, din vârful unui copac până la baza altuia. Micile zburătoare se pot avânta în sus, dar pot şi să se strecoare printre copaci. Sfioase şi nocturne, ele pot fi văzute foarte rar.
Marsupiale carnivore
Oare tilacinul, sau lupul marsupial, chiar este o specie dispărută? El nu a fost văzut oficial în sălbăticie din anul 1933, dar s-au raportat un număr de sesizări neoficiale de atunci şi până în prezent. In Tasmania secolul al 19-lea, el a fost etichetat drept ucigas de oi si guvernul a încurajat vânarea sa de către fermieri, dar dispariţia finală a speciei a fost provocată de o boală.
Din filmele vechi, ştim că lupul marsupial avea o coadă lungă şi ţeapănă pe care putea să se ridice ca un cangur. Se spunea că putea să sară la înălţimi de doi până la trei metri şi că alerga mişcându-şi alternativ membrele diagonal o-puse. Se hrănea probabil cu canguri de talie mică, oposumi, iepuri marsupiali, rozătoare şi păsări.
Furnicari marsupiali
Furnicarul marsupial se hrăneşte cu termite şi nu are pungă. Când puii se nasc, între ianuarie şi mai, ei se prind de mameloanele mamei. Ea îi poarta pana cand povara devine prea grea, apoi ii lasa in cuib, unde ei isi continua dezvoltarea. Pe jumătate dezvoltaţi în octombrie, micuţii furnicari marsupiali încep să se hrănească singuri, împrăştiindu-se pentru a-şi găsi teritorii proprii în timpul lunii decembrie (vara timpurie).
Furnicarii marsupiali sunt animale solitare şi au teritorii mari de până la 150 de hectare. Asemenea echidnei, care depune ouă, furnicarii marsupiali au limba lungă şi îngustă, pentru a putea pătrunde în galeriile de termite. Deşi sunt numiţi furnicari, ei mănâncă furnici numai din greşeală, în timp ce “aspiră” termitele.
Diavolii marsupiali (Tasmanieni)
Diavolul marsupial nu este un bun vânător, în ciuda reputaţiei sale înfricoşătoare. El depinde de cadavrele oilor, ale urşilor marsupiali şi ale cangurilor Bermet, sfâşiind hoiturile pentru a sfărâma oasele cu fălcile sale puternice. Diavolii marsupiali au fost văzuţi folosindu-şi labele anterioare pentru a-şi îndesa intestine în gură, ca şi cum ar mânca spaghete.
Cârtiţele marsupiale
Singurul mamifer australian care trăieşte în mediul subteran, cârtiţa marsupială, are blana de un galben palid şi mătăsoasă. Femelele au un marsupiu care se deschide spre inapoi. Aceste cartite se gasesc numai in tinuturi de desert cu nisip, unde se hrănesc cu insecte, în special cu larve din pământ. Nisipul excavat îl împing spre înapoi cu membrele scurte şi groase şi labele turtite. Viziunile lor nu sunt permanente. Ele se prăbuşesc uşor, lăsând cârtiţa să înoate practic prin nisipul fin. Cârtiţele marsupiale au nările ca nişte despicâturi, dar nu au ochi şi urechi funcţionale.
Marsupialele americane
Aceste animale ocupă o varietate largă de habitate, printre care păduri temperate cu frunze căzătoare, păduri tropicale, pajişti, munţi şi aşezări umane. Mărimea lor poate fi de la a unui şoarece până la a unei pisici.
în ceea ce priveşte înfăţişarea, nasul lor este în general ascuţit şi prevăzut cu fire de păr lungi, senzoriale. Oposumii înfuriaţi îşi ridică buzele, arătând 50 de dinţi ascuţiţi. Vederea şi auzul sunt bine dezvoltate şi majoritatea lor sunt buni căţărători.
Aproape toate marsupialele americane au coada prehensilă - special adaptată la apucat -deşi nu toate au o pungă marsupială distinctă.
Printre altele, ele se hrănesc cu fructe, insecte, vertebrate mici, mortăciuni şi deşeuri menajere. In pădurile tropicale din Peru, oposumii din sud se catara uneori la inaltimi de peste 25 de metri pentru a ajunge la flori si la nectar în anotimpul secetos.
Yapokul, sau vidra marsupială, este singurul marsupial cu adevărat acvatic. El trăieşte pe malurile eleşteielor şi râurilor şi se hrăneşte cu moluşte, icre şi raci de râu. Marsupiul femelei, cu deschidere spre înapoi, este rezistent la apă datorită unor secreţii de grăsime de pe marginea sa şi a unor muşchi sfincter puternici ce îl ţin închis în timpul scufundărilor.
Influenţa omului
Marsupialele trăiesc alături de oameni de 100.000 de ani. Vechii vânători foloseau focul pentru a-şi prinde prada în capcană şi pentru a încuraja creşterea ierbii proaspete, care atrăgea cangurii. E posibil ca vânătoarea să fi dus la dispariţia unor familii întregi de canguri mari care se hrăneau cu plante, în timpul Pleistocenului.