Nina Cassian

Marea poeta, eseista si traducatoare Nina Cassian a facut o serie de marturisiri ziarului Libertatea, in cadrul unui interviu exclusiv. Scriitoarea de 86 de ani, stabilita in SUA din 1985, a fost zile trecute in Romania, cu ocazia lansarii unei noi carti pentru copii. Libertatea: Ce ati scris mai usor - cartile pentru copii sau cele de poezii si proza destinate adultilor? Nina Cassian: Nu stiu... si unele, si altele le-am scris cu aceeasi spontaneitate. Literatura pentru copii a fost ca un refugiu intr-o perioada foarte grea, in care scrisul devenise o corvoada (n.r. - in perioada comunismului). Exista un vocabular obligatoriu, asa ca m-am refugiat in literatura pentru copii, pentru ca acolo mai erau permise note de fantezie, putin umor, niste metafore... A fost pentru mine un adevarat refugiu, o salvare din catuse, din chingi.
În Romania ati cunoscut foarte multi scriitori. Ce v-a placut la unii, ce ati dezaprobat la altii?
Prea dificil... Asta cere pagini intregi! Cu unii am fost de acord, cu altii in dezacord. Nu stiu, nu as putea sa-ti spun. De altfel, viata mea a fost destul de echilibrata: cu esecuri, cu succese. Asa cum e normal sa fie existenta unui om.
Partidul Comunist nu v-a agreat, in schimb v-au iubit mari scriitori romani. De aceea ati si fost numita “femeia fatala a literaturii romane". Cum va impacati cu acest apelativ?
A, nu... e absurd! Nu am fost niciodata o femeie fatala. Dar lumii ii place sa exagereze, iar mie mi-a convenit intr-o anumita masura si nu am combatut asta cat s-ar fi cuvenit. Pentru ca, fiind o fata urata, ceea ce se observa cu ochiul liber si astazi, daca va uitati mai bine... ...stiti cum se spune, frumusetea sta in ochii celui care priveste! (rade) Da... Deci fiind o fata urata, am fost bucuroasa cumva de atentia care mi-a fost acordata de-a lungul vietii. Dar asta a venit tarziu, pentru ca pana la 17 ani nu se uita la mine nici un caine! Nu e placut, mai ales in adolescenta. Te marcheaza pe toata viata...
Se stie ca ati avut o relatie cu poetul Ion Barbu, despre care ati spus ca a fost afectata de faptul ca erati o tanara nesabuita. Ce insemna in acele vremuri sa fii o tanara nesabuita?
Eram inconstienta. Ştiam ca e un geniu langa mine, de asta nu m-am indoit niciodata. Dar nesabuinta tineretii consta in a dori sa lovesti in ceea ce slavesti. E o prostie pe care am s-o regret toata viata.
E adevarat ca erau 30 de ani intre el si dv.?
Sigur ca da! Adica eu aveam, in ’46, vreo... 22 si el, 52, sau asa ceva. Dar arata cu mult mai batran. Pentru ca avea o mustata de morsa, care ii acoperea gura, avea parul carunt....
..si totusi v-a atras!
M-a atras... Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adica nici nu ma gandeam la o posibila comparatie. De fapt nu e vorba de atractie aici. A fost o fascinatie. Eu am fost pur si simplu o subalterna in preajma lui.
In Romania sunt cupluri celebre in care exista aceasta diferenta de varsta. Doar ca ea e o tanara manechin, el un afacerist milionar. Sa fie tot nesabuinta a tineretii?
Ştiu, ca am vazut prin ziarele romanesti. Dar nu cred ca se poate compara!
V-ati casatorit de trei ori, insa nu ati imbracat niciodata rochia de mireasa. Cum s-a intamplat asta?
Pentru ca nu eram religioasa, nici eu, nici sotii mei. N-am tinut niciodata la conventii. Şi nici nu cred ca m-ar aranja, cum se zice, o rochie de mireasa. (rade)
Ati spus, in repetate randuri, ca umorul, arta si iubirea sunt cele trei dimensiuni ale vietii dumneavoastra. Credeti ca mai “prind" astazi in aceeasi formula?
Da, mai functioneaza. Ce ne-am face, de exemplu, fara umor?!
Mai exista loc de poezie in viata noastra atat de rapida, atat de marcata de viteza?
Fireste! Pentru ca e o emanatie naturala a speciei. Sa nu uitam ca de cand s-a ivit pe Pamant omul a produs: fie desene in pestera, fie cantece, dansuri... Adica exista o parte creatoare a speciei umane pe care nu o poate opri nici o dictatura.
Am mai mult talent in muzica
Este ceva ce nu ati facut de-a lungul vietii si va pare rau? Cum ar arata o antologie a regretelor Ninei Cassian?
Asta e o intrebare complicata. Trebuie sa ma gandesc mai mult. Dar pot sa spun de pe acum ca unul din regretele mele e ca nu am urmarit compozitia muzicala destul de asiduu. Pentru ca eu cred ca am mai mult talent in muzica decat in poezie. Dar asta ramane intre noi! (rade) A! În antologia regretelor intra si cum m-am purtat cu Ion Barbu.
A publicat peste 50 de carti
Nina Cassian a debutat editorial in anul 1947, cu volumul de versuri “La scara 1/1". Începe sa scrie si literatura pentru copii, atrasa fiind de “posibilitatile evadarii in fantezie si candoare". A realizat traduceri remarcabile si a publicat peste 50 de carti de poezie, eseuri si proza. În 1985 e invitata in Statele Unite pentru a sustine un curs la New York University. Se stabileste acolo, unde traieste si in prezent. Casa din Romania i-a fost confiscata, iar cartile i-au fost interzise si retrase din biblioteci, pana la caderea regimului Ceausescu.
A lansat un volum pentru copii
Nina Cassian a lansat, zilele trecute, la Hotelul Intercontinental din Capitala, volumul pentru copii, “Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru". Cu aceasta ocazie, scriitoarea le-a recitat celor aproape o suta de copii prezenti la eveniment pasaje din carte si le-a oferit autografe. “Povestea numelor pe care le poarta personajele e simpla: Ninigra vine de la numele meu, iar Aligru de la cel al fostului meu sot, raposat, cu care am fost maritata 36 de ani, Al.I. Ştefanescu", ne-a marturisit autoarea.

Sursa: www.libertatea.ro

SURSA 03 romlit.ro

Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924, la Galaţi, în familia unui funcţionar. La naştere se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. Între 1926-1935 s-a aflat împreună cu familia ei la Braşov, unde a urmat şcoala primară şi a început liceul. Din 1935, stabilită odată cu ai săi la Bucureşti, şi-a continuat studiile secundare la Institutul Pompilian. În 1940 îi trimite, prin tatăl său, un caiet cu versuri lui Tudor Arghezi, care dă verdictul: "Talent incontestabil." Nu este singurul domeniu artistic de care se simte atrasă. Ia lecţii de desen cu G. Loewendal şi M. H. Maxy, de actorie cu Beate Fredanov şi Al. Finţi, de pian şi compoziţie muzicală cu Th. Fuchs, Paul Jelescu, Mihail Jora şi Constantin Silvestri. În 1942 parcurge ultimele două clase de liceu într-un singur an şi trece examenul de bacalaureat. Se simte atrasă de mişcarea comunistă, dar "tovarăşii" o antipatizează, considerând-o orgolioasă şi dominatoare. În 1943 se căsătoreşte cu Vladimir Colin. În 1944 devine studentă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care o abandonează însă după un an. În 1945 îi apare prima poezie, Am fost un poet decadent, în ziarul România liberă. La sfârşitul lui 1947 debutează şi editorial, cu volumul de versuri La scara 1/1, atacat violent de critica oficială în cursul anului 1948, ca exemplu de "poezie decadentă". În acelaşi an divorţează de Vladimir Colin şi se căsătoreşte cu Al. I. Ştefănescu, care îi va fi devotat toată viaţa, trecându-i cu vederea furtunoasa viaţă amoroasă extraconjugală. Speriată şi cuminţită ca scriitoare, după campania vehementă îndreptată împotriva ei, începe să publice volume de versuri realist-socialiste, dând dovadă de o surprinzătoare obedienţă faţă de autorităţi: An viu - nouă sute şi şaptesprezece, 1949, Sufletul nostru, 1949, Cântece pentru Republică, 1950, Tinereţe, 1953, Florile patriei, 1954 etc. Scrie, în acelaşi timp, încântătoare cărţi pentru copii, în cuprinsul cărora îşi poate manifesta spiritul ludic, fără teama de fi denunţată ca "decadentă": Nică fără frică, 1950, Ce-a văzut Oana, Bot Gros, căţel fricos, 1957, Prinţul Miorlau, 1957, Chipuri hazlii pentru copii, 1958, Aventurile lui Trompişor, 1959 etc. În deceniul şapte, valorificând prompt, cu deja binecunoscuta ei mobilitate intelectuală, vaga libertate de care încep să se bucure scriitorii, se relansează ca poetă. Volumele de versuri din această perioadă - Spectacol în aer liber, 1961, Sărbătorile zilnice, 1961, Să ne facem daruri, 1963, Disciplina harfei, 1965, Destinele paralele, 1967, Ambitus, 1969, Cronofagie, 1970 şi multe altele - fac parte dintr-un recital liric aproape neîntrerupt, care place tuturor, chiar dacă nu este - şi nici nu este considerat - o mare literatură. Este o perioadă în care Nina Cassian se manifestă exuberant, în mai multe domenii: traduce, cântă la pian, compune muzică, desenează, scrie proză şi piese pentru teatrul de păpuşi. În 1985 părăseşte România şi se stabileşte la New York, unde este în continuare activă ca poetă şi compozitoare. În 1993 revine pentru scurtă vreme la Bucureşti şi supraveghează tipărirea în bune condiţii a unei cuprinzătoare antologii din poezia şi proza sa, Cearta cu haosul, în colecţia "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Minerva.
Trăiri reconstituite
Nina Cassian este cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română. Eugen Barbu, maliţios, i-a comparat înfăţişarea cu aceea a lui Dante. Poeta însăşi şi-a făcut un portret terifiant, de o violentă expresivitate, studiindu-se în oglindă cu o luciditate dusă până la cruzime, manifestare paradoxală a nesăţiosului ei narcisism: "Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat,/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură pentru prora vapoarelor-pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă." (Autoportret, din Disciplina harfei). Dumnezeu a înzestrat-o pe poetă, în compensaţie, cu o inteligenţă sclipitoare, cu multiple aptitudini (pentru literatură, muzică, desen), cu spirit ludic. Ea a folosit toate aceste daruri ca mijloace de seducţie, care s-au dovedit irezistibile. I-a cucerit pe bărbaţi, pe copii, şi chiar pe femei. Există până şi cazuri de antisemiţi care s-au declarat învinşi de farmecul ei. În prezent, la cei aproape 80 de ani ai săi, acolo, la New York, unde se află, continuă să cucerească asistenţa, în orice împrejurare. Când participă la întâlniri organizate de Centrul Cultural Român din New York, se face imediat remarcată, prin modul paradoxal în care gândeşte, prin ironia ingenioasă, printr-o cochetărie agresivă şi totuşi de bun-gust. Dacă şi-ar fi concentrat întreaga capacitate de creaţie într-o singură direcţie, poeta ar fi ajuns departe. A preferat, însă, să-şi risipească generoasa înzestrare pentru a obţine succese de-o clipă. În plus, a fost dominată mereu de o luciditate care a făcut-o să analizeze fiecare emoţie, să o distrugă prin analiză şi să o reconstruiască. Poezia ei este plină de trăiri reconstituite. Elanurile afective au fost înlocuite de comentarii inteligente asupra lor. Spaimele obscure - de eseuri pe tema spaimelor obscure. Jocurile - de o exemplificare savantă a spiritului ludic.
Naturalism liric
Titlul volumului de debut al Ninei Cassian - La scara 1/1, 1948 - nu este impropriu (cum crede, printre alţii, Al. Piru): versurile oferă cu adevărat o imagine exactă a lumii, însă a lumii interioare, în manieră suprarealistă. Poeta descrie această lume atât de fidel încât, uneori, cade chiar într-un fel de "naturalism" liric. Indistincţia dintre artă şi realitate creează impresia de reportaj indiscret despre zonele obscure ale vieţii sufleteşti. Efectul asupra cititorului este puternic. Acesta îşi poate duce mâinile la ochi, oripilat, ca într-o sală de disecţii. Poemele - viscere revărsate din organismul psihic - palpită încă de viaţă: "Pe marginea tavanului stau cercevelele./ Pe marginea cercevelelor stau perdelele./ Şi-aşa se-mpiedică priveliştea de sus în jos/ Până la covorul cu miros.// Sângeratul gât e un butuc/ Pentru glezne frânte. Unde duc,/ Fată goală, patimile noastre,/ Nesfârşit de primitive, caste?// Mult târziu, la ceasul douăzeci,/ Orologiul are-un cuc ucis./ Şi-a căscat fereastra nările ei reci/ Ca să intre Marele Plictis." (Act). Dacă o asemenea autenticitate excesivă nu devine o dominantă nefastă este numai pentru că încă de pe acum Nina Cassian cultivă ironia. O ironie caustică, explicabilă, pe de o parte, printr-un ascuţit spirit de observaţie, specific feminin, şi, pe de altă parte, prin acea luciditate intelectualistă care va constitui pentru poetă mai târziu nu numai o trăsătură caracteristică, ci şi o temă de meditaţie, o cauză susţinută cu ardoare, o profesiune de credinţă.
Demonul sarcasmului o ispiteşte deocamdată pe Nina Cassian să reţină detalii de-un prozaism ţipător:
"Era bine când tăceam ca masa, ca podeaua./ Musca ne cosea cu bâz urâtul";       
"Voi scoate o antologie a mişcărilor mâinii./ (Mâna ta e rece ca o furculiţă)".
Şi o ispiteşte, totodată, să strecoare o notă de tachinerie chiar şi în evocările cele mai solemne, cu aerul nevinovat al copilului care desenează ochelari pe figurile domnitorilor din manualul de istorie:
"Şi era lumină, şi era lumină/ Ca într-un pahar cu ceai în care-a explodat o albină."
Fantezia barocă, spiritul parodic şi înclinaţia ludică vor fi valorificate de altfel, de-a lungul timpului, în numeroase cărţi pentru copii, fiecare cu câte două mesaje artistice ingenios suprapuse: unul adresându-se într-adevăr copiilor şi altul, aluziv, de-o inteligenţă cochetă, accesibil doar maturilor.
Versuri de activistă
Ca autoare de versuri propagandistice, Nina Cassian nu mai este Nina Cassian. Renunţă la talent, la bun-gust, la umor şi apare în faţa cititorilor ca o activistă de raion, cu figură gravă şi voce bubuitoare. Volumul An viu - nouă sute şi şaptesprezece, 1949 se deschide cu o explicaţie de un servilism teatral faţă de Uniunea Sovietică: "Poemele care urmează au fost sugerate de lectura uriaşei opere Istoria războiului civil din URSS la a cărei redactare au lucrat M. Gorki, V. Molotov, C. Voroşilov, S. Kirov, A. Jdanov, I. Stalin." Iar poemele sunt intitulate: Cosaşul Constantin Petrovici Ivanov, Lenin în drum spre Smolnîi, Cântecul gardistului roşu etc. Broşura Fiilor mei, 1949, cuprinde un singur poem, care împinge însă grandilocvenţa atât de departe şi sună însă atât de fals, încât îl poate dezgusta pe cititor, pentru toată viaţa, de însăşi ideea de poezie:
"Nu suntem singuri./ Lenin îşi sprijină fruntea/ şi scrie la masa de brad.";
"Nu, tineretul lui Stalin nu uită/ torentul aprins care-l leagă/ de cei din Octombrie." etc.
Este păcat că asemenea texte atârnă, ca o piatră de moară, de gâtul graţioasei opere poetice a Ninei Cassian.
Nuanţe, fulguraţii...
DupĂ toată această tristă experienţă a poeziei scrise la comandă, Nina Cassian publică, în 1957, placheta Vârstele anului, prin care inaugurează o lungă perioadă de echilibru (desigur, instabil) în lirica sa. Poeta şi-a găsit, cum se spune, ipostaza cea mai convenabilă, disciplinându-şi frisonul de eternă adolescentă şi folosindu-l, ca pe un laser, pentru a grava în sensibilitatea cititorului peisaje de o stranie precizie: "O vrajă e-n toate, o vrajă.../ Marea cu sclipătul/ Şi albele păsări pe plajă/ Şi iarba subţire a ţipătului...// Ce încremenită paragină.../ Sub plajă-n cămara adâncă,/ De veacuri, nisipuri se macină.../ Cronos feciorii-şi mănâncă." (Peisaj)....pentru a grava, de asemenea, caricaturi alegorice: "Ipocrizia, floare carnivoră,/ A răposat? N-a răposat ea oare?/ Miresmele-i adânc otrăvitoare,/ Dacă te-apropii, încă te devoră." (Ipocrizia). ...sau pentru a grava imaginea radiografică a propriilor ei stări de spirit: "Te-am aşteptat până-n zori,/ noaptea toată./ Vinul lâncezi în urcior,/ fu pâinea pe masă uscată.// Şi când a fost zi-ntr-adevăr/ - şi-aşa avea să rămână -/ mi-am scos cu o mână bătrână/ floarea din păr." (Tristeţi de primăvară, III). Acest mod direct, ingenios şi elegant de a merge la ţintă (posibil doar pentru că există permanent, dincolo de pasiune şi nerăbdare, o curiozitate rece, de chirurg al vieţii psihice) merită scos în evidenţă nu numai pentru că a produs zece sau o sută de poeme valoroase, ci şi fiindcă a contribuit, în contextul represiunii ideologice din România, la pregătirea publicului pentru înţelegerea momentului înnoitor de la începutul deceniului şapte.         Fineţea instrumentelor poetice de care dispune, ca şi o programatică lipsă (chiar oroare) de prejudecăţi îi asigură Ninei Cassian posibilitatea de a surprinde nuanţe, fulguraţii şi realităţi iluzorii, situând-o astfel în descendenţa lui Ion Barbu (care, de altfel, a cunoscut-o şi i-a apreciat versurile) şi în ascendenţa lui Nichita Stănescu. În poemul Cei ce devoră, de pildă, descrierea puiului de rechin din acvariu constituie un pretext pentru sesizarea unei însuşiri (ferocitatea) în stare de virtualitate, de presimţire, de ameninţare difuză şi tocmai de aceea tulburătoare: "în ochii lui crima mijise puţin/ şi-avea să crească odată cu el.// Şfichiuind gonea între patru pereţi/ cu-o rece nelinişte, gata să-i surpe,/ dinţii sclipeau, ca un cinic îngheţ,/ în alveola gurii lui curbe." O altă direcţie care trece prin poezia Ninei Cassian este aceea care pleacă de la Nicolae Labiş şi ajunge la (primul) Ioan Alexandru şi anume celebrarea înfrigurată a roadelor pământului, a tot ceea ce provoacă senzaţii fruste: "Muşcăm din roşii. Zeama ne curge pe bărbii./ Hamsiile, ca nişte bricege albăstrii,/ Stau lângă brânza albă; iar pofta ne-o ascute/ Măslina lunecoasă, sticloasa ceapă iute." (Prânzul pe iarbă). Sărbătorile zilnice, 1961, Spectacol în aer liber, 1961, Să ne facem daruri, 1963, Disciplina harfei, 1965, Sângele, 1966, Destinele paralele, 1967, Ambitus, 1969, Recviem, 1971, Marea conjugare, 1971 etc. sunt cărţi în care asemenea aptitudini se manifestă din plin, în paralel însă cu o neglijenţă copilărească în selectarea versurilor. Deşi este o profesionistă a lucidităţii, poeta nu găseşte puterea să renunţe, când îşi alcătuieşte volumele, la poeme de o valoare estetică derizorie, dar preţioase, probabil, din punct de vedere sentimental, ca vestigii ale unor momente biografice.