Somnul la om

În opozitie cu starea de veghe caracterizata prin activismul si luciditatea psihicului si identificabila cu constiinta, somnul poate fi definit ca o stare reversibila a organismului asociata cu scaderea pana la disparitie a reactiilor adaptative superioare, a relatiilor si reactiilor senzorio-motorii cu si fata de mediul inconjurator. Este starea in care omul ramane complet lipsit de aparare. “Faptul ca orice fiinta superior organizata accepta acest risc pentru o parte considerabila a vietii sale sugereaza presupunerea ca somnul trebuie sa aiba o functie vitala ", scria cu multi ani in urma Hess. Tot el aprecia, prin 1965, ca somnul este o functie fiziologica integrala, o conditie de baza a vietii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reimprospateaza organismul si previne epuizarea. Freud, la timpul sau, considera ca somnul indeplineste in viata omului doua functii majore: 1. biologica – constand in asigurarea relaxarii organismului 2. psihologica – concretizata in stingerea interesului pentru lumea externa
Faptul ca somnul indeplineste astfel de functii majore in existenta umana este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, actionand ca o suprasolicitare, epuizeaza rezervele functionale ale organismului. De asemenea, ele se asociaza cu modificari ale tabloului psiho-comportamental al omului, cu aparitia de confuzii, dezorientare, iritabilitate. Desi somnul indeplineste functii vitale pentru organismul uman, desi el este necesar si avantajos pentru organism, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca prin prelungirea lui ar putea deveni o piedica in calea existentei omului.
Ephorn si Carrington isi exprimau opinia ca tendinta de scadere a tonusului cortical, inerenta somnului, trebuie tinuta in frau in limite adaptativ-adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilita fara dificultati capaciatea corticala de veghe.
Pentru aceasta problema o mare importanta o are trecerea de la o stare la alta, de la starea de veghe la cea de somn (atipirea, adormirea) sau de la cea de somn la cea de veghe (trezirea). Fenomenul are o larga raspandire fiind intalnit si la animale. La acestea trecerea de la starea de veghe la somn ia forma hibernarii, stare foarte aseminitoare somnului. Hibernarea implica modificarea mecanismelor de termoreglare, intreruperea activitatilor etajelor superioare ale sistemului nervos insotita insa de pastrarea coordonarilor reflexe controlate de partea inferioara a trunchiului cerebral.
Analiza comparativa a celor doua stari, de veghe si de somn, arata ca ele sunt opuse. Astfel, in starea de veghe activitatea electrica a scoartei cerebrale, inregistrata cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), prezinta ritmuri frecvente si de mica amplitudine, fiind desincronizata, in timp ce in starea de somn, ritmuri lente si de mare amplitudine, fiind sincronizate, cu exceptia somnului profund cand ritmurile sunt relativ aemanatoare.
Daca starea de veghe este rezultatul activitatii individului si cortexului sau prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scaderea afluxului senzorial. Acest lucru a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferitilor receptori, ceea ce a dus la instalarea somnului.

Sursa: www.portalroman.com

SURSA 03 watf.ro

Cea mai semnificativă probă a activismului creierului în timpul somnului o reprezintă însă activitatea bioelectrică a creierului posibil de înregistrat cu ajutorul electroencefalografiei. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale (alfa – specific stării de veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale), reprezintă indicatorii indubitabili ai acestei activităţi. Ele diferenţiază nu doar starea de veghe de starea de somn, ci şi diferite stări (faze) ale somnului. Cercetările efectuate au arătat că în funcţie de anumite caracteristici ale lor pot fi deosebite cinci faze ale somnului:
1. stadiul A – se caracterizează prin declinul stării de veghe, prin tranziţia uşoară de la o stare relaxată de veghe la o stare de somnolenţă; activitatea EEG se va caracteriza printr-o creştere în amplitudine şi difuziune regională a sistemului alfa, apoi prin fluctuaţii ale acestuia (apariţia şi dispariţia lui), pentru ca în final să scadă progresiv
2. stadiul B – este o fază de somn uşor, cu unde din banda teta a căror frecvenţă scade pe măsură ce somnul devine profund; traseele au amplitudine redusă, luând forma unei linii drepte, fără ritmuri alfa, dar cu posibilitatea apariţiei din când în când a acestora, care ar putea duce chiar la trezire
3. stadiul C – faza somnului de profunzime medie caracterizat prin apariţia în salve de scurtă durată a fusurilor de unde cu o frecvenţă de 14 c/s şi prin prezenţa complexului K (un accident electric ca răspuns la un stimul senzorial)
4. stadiile D şi E – sunt faze de somn profund caracterizate prin unde ce devin din ce în ce mai lente până la 1-2 c/s.
Aceste cinci stadii ale somnului nu apar în timpul oricărui tip de somn, ci doar în timpul somnului lent. S-a demonstrat că în afara somnului lent, reprezentând în medie 60-70% din totalul somnului comportamental, există şi somnul rapid caracterizat prin apariţia episodică, printr-o activitate electrică a creierului desincronizată care de mai multe ori diferă puţin de cea din starea de veghe şi, mai ales, prin manifestări comportamentale specifice. Somnul rapid, care întrerupe periodic somnul lent, reprezintă în medie 18-22% din durata totală a somnului, apare cu o periodicitate de 90-120 minute şi cu o durată de 5-10 minute.
Părerile autorilor cu privire la natura, structura şi mecanismele acestor două tipuri de somn sunt împărţite. Unii dintre ei, printre care şi Sterman, sunt partizanii teoriei unicităţii potrivit căreia cele două tipuri de somn reprezintă nivele diferite ale unui proces unitar de somn. Alţii susţin că există o dualitate a structurilor şi mecanismelor celor două forme ale somnului. Cu toate acestea teorii, autorii lor sunt de comun acord cu următoarele:
- somnul rapid este expresia activităţii onirice a psihicului
- cele două tipuri de somn au efecte contradictorii:
1. somnul lent îndeplineşte mai ales un rol reparator, odihnitor, restaurator, fortifiant al organismului şi doar parţial pentru creier
2. somnul rapid are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului, contribuind la formarea memoriei de lungă durată
Şi reactivitatea psihică a individului suportă în somn o serie de modoficări. Astfel, se modifică pragurile senzoriale (în sensul creşterii lor), timpul de reacţie se prelungeşte pe măsura adâncirii somnului, evoluează şi reacţiile condiţionate, unele dintre ele putând fi executate chiar în timpul somnului, deşi după trezire individul nu-şi mai aduce aminte de ele.
Somnul influenţează diferenţiat memoria şi uitarea. Cercetările au demonstrat că el favorizează reţinerea unui material chiar dacă acesta este fără sens, ceea ce I-a determinat pe unii să afirme că omul uită cu mai multă uşurinţă după o perioadă de activitate decât după una de somn.
O relaţie interesantă a fost stabilită între somn şi personalitate. S-a constatat că cei care dorm puţin tind a fi energici, eficienţi, în timp ce cei care dorm mult sunt depresivi, anxioşi, critici. De asemenea, cele două categorii de indivizi se diferenţiază între ele şi prin calitatea trebuinţelor: cei care dorm puţin au trebuiţe înalte, pe când cei care dorm mult au trebuinţe joase, primare. Oamenii cu personalităţi şi stiluri de viaţă caracterizate prin îngrijorare sau stări depresive, anxioase*, cele care mai mult “îşi fac probleme” decât “le rezolvă” au nevoie mai ales de somn activ deoarece acesta este cel care produce efectul restaurator, îndeosebi după zile de îngrijorare, de depresiune, de dezechilibrul, după conflicte intrapsihice sau după efortul depus pentru învăţarea unor probleme noi şi dificile.
Variaţii ale timpului şi tipului de somn există şi după temperamente, preocupări, condiţii de muncă şi de viaţă, intensitatea stresului, vârstă. De pildă, copii cu deficienţe mentale tind să doarmă mai puţin şi să dispună de perioade scurte de somn activ.
S-a ridicat o problemă generală: somnul reprezintă o “ruptură” completă a individului de la realitate sau în timpul lui se păstrează puncte de contact prin care cel care doarme poate fi influeţat din afară? Se pare că aceasta a doua presupunere este mai plauzibilă decât prima. Un argument în acest sens îl constituie descoperirea “învăţării în somn”, exploatat la un moment dat nu doar ştiinţific ci şi comercial. Procesul învăţării în somn poate fi controlat experimental în următorul mod: se prezintă subiecţilor în timpul somnului o serie de întrebări urmate de răspunsuri, apoi, în starea de veghe, li se cer să-şi reamintească răspunsurile la întrebările formulate în timpul somnului sau să recunoască răspunsul corect dintr-un număr mai mare de răspunsuri posibile care le sunt prezentate spre examinare. Rezultatele arată că, de regulă, pot fi învăţate, reţinute, unele răspunsuri la întrebările prezentate în timpul somnului, dar nu independent de stadiul de profunzime al somnului. Astfel, s-a remarcat că învăţarea nu are loc în stadiile C sau D ale EEG, uneori nici chiar în stadiul B, când apar fluctuaţii ale vigilenţei; performanţele de învăţare cresc dacă materialul de memorat se prezintă pe fondul ritmului alfa. În stare de somnolenţă un material poate fi reprodus în proporţie de 50%. Asemenea cercetări prezintă atât un onteres teoretic, cât şi unul practic.
Interesul teoretic constă în elaborarea unor teorii referitoare la existenţa unui “somn parţial”, cu păstrarea unor focare de veghe prin intermediul cărora pot fi reţinute unele informaţii prezentate în timpul somnului sau integrate în vise, în creaţii fără ca subiectul să fie conştient de elaborarea şi fixarea lor. Interesul practic constă în introducerea rezultatelor unor astfel de cercetări şi teorii fie în organizarea şi sporirea eficienţei procesului de învăţământ, fie a celui psiho-terapeutic.
Dat fiind faptul că tulburarea somnului (insomniile) sau deprivarea de somn se soldează cu efecte negative asupra organismului şi comportamentului individului, o problemă de mare actualitate o reprezintă cea a inducerii somnului. Liviu Popovici şi colaboratorii săi inventariază şi trec în revistă trei metode ce favorizează introducerea şi menţinerea somnului:
- introducerea somnului pe cale medicamentoasă prin utilizarea drogurilor şi preparatelor hipnotice
- introducerea somnului prin sugestia hipnotică (somnul hipnotic)
- introducerea somnului pe cale electrică (electrosomnul).
S-a dezvoltat o nouă latură a medicinei, înrudită cu psihiatria şi neurologia, dar diferită de ambele. Denumită “medicina somnului”, se ocupă de anomaliile somnului, dintre care multe au fost identificate. Problemele somnului sunt împărţite în trei categorii:
- insomniile, o categorie de probleme care produc dificultate la adormire sau produc probleme în menţinerea somnului
- hipersomnolenţa, caracterizată prin prea mult somn, sau prin somnolenţă atunci când subiectul nu vrea să doarmă
- probleme provocate de anomalii cum ar fi coşmarele, umblatul în somn.