SURSA 03

Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul, finitul şi infinitul,  timpul şi eternitatea, raţiunea şi sensibilitatea, puritatea şi impuritatea, contemplaţia şi acţiunea. Descoperirea oricăruia dintre aceste cupluri aporetice antrenează cu sine sensibilizarea acută a conştiinţei. Se poate constata, totuşi, că, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuraţiile amintite se ordonează pe o anumită scară valorică. Ideea că fiinţa noastră este terenul de confruntare între instinctul vieţii instinctul morţii acţionează mai intens asupra registrului nostru emoţional decât alte idei “subiective”.
Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în conţinutul însuşi al subiectivităţii noastre este în măsură să producă un şoc existenţial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului că fiinţa subiectivităţii noastre are o structură aporetică, este în măsură să producă, însă, o adevărată avalanşă de şocuri existenţiale. Aceste şocuri amplifică intensitatea sentimentului de tristeţe şi determină conştiinţa să se încarce cu o luciditate dureroasă, care îi va permite să descifreze configuraţia aporetică a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristeţe depinde de numărul şi intensitatea “şocurilor” amintite, iar aceste “şocuri”, la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care şi le autorevelează subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai trişti pe măsură ce numărul şocurilor existenţiale şi al cuplurilor aporetice ce le generează cresc din ce în ce mai mult. În urma acestui crescendo al tristeţii, conştiinţa îşi pune cu toată acuitatea de care este capabilă întrebarea: ce reprezintă, totuşi, tristeţea în ea însăşi? Având în faţă suita cuplurilor aporetice şi câştigând certitudinea că determinaţiile sale sufleteşti sunt aproape întotdeauna într-o contradicţie ireconciliabilă, subiectul uman este irezistibil împins spre a-şi experimenta tristeţea ce-i acompaniază viaţa ca reprezentând expresia spirituală a imposibilităţii de a ajunge fericit în adevăratul sens al cuvântului. Concluzia filozofică pe care şi-o aproprie omul pus într-o astfel de situaţie nu poate fi decât aceea că încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existenţei, de a cuceri plenitudinea şi armonia interioară, de a atinge, deci, adevărata fericire, este menită eşecului. Putem spune că viaţa i se desfăşoară sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratată nu este, cel puţin într-o primă aproximare, decât însăşi nefericirea. Într-adevăr, dacă medităm puţin mai adânc asupra lucrurilor, ne dăm seama că nefericirea asimilată fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în conţinutul ei a pătruns (fie şi numai ca o aspiraţie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit că aspiraţia spre fericire se degradează iremediabil la contactul neîndurător cu realitatea, va descoperi, de asemenea, că nefericirea se degradează şi ea: în cele din urmă viaţa îi pune surdină şi o determină să involueze. Sufletul omenesc este astfel alcătuit, încât el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalităţile de reducere a nefericirii – probabil cea mai importantă – este aceea prin care fiinţa umană o absoarbe în sentimentul împăcării cu destinul. În perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îşi pierde valoarea absolută pe care, altfel, omul este înclinat să i-o acorde. Dacă toate formele, procesele şi actele vieţii au o limită – aşa cum ne indică destinul – de ce n-ar avea şi nefericirea o limită? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viaţa conştiinţei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o şi am transformat-o într-o realitate benignă.
Reflecţia filozofică asupra tristeţii urmăreşte, aşadar, să scoată tristeţea din implicitul aporetic al ipostazei sale iraţionale, să expliciteze şi să conceptualizeze tristeţea iraţională, să definească tristeţea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul şi acelaşi lucru, să definească aporia tristeţii în termeni limpezi, clari. Originar, tristeţea nu este altceva decât o indispoziţie sufletească, o nefericire calmă, potolită a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibil” între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat şi, în ultimă instanţă a unei aporii. Dar aporia tristeţii originare este o stare latentă. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de către reflecţia filozofică. Perceperea noastră iniţială, perceperea noastră “abstractă” se mulţumeşte cu semnalarea unui sentiment al viaţii destul de confuz, destul de nelămurit: un gen de indispoziţie sau de nefericire potolită şi calmă. Numai reflecţia filozofică este capabilă să distingă în sentimentul originar al tristeţii prezenţa unei aporii latente.
Prin meditaţia asupra substratului iraţional al tristeţii, ca şi prin compararea structurii ei cu structura aporetică a “fiinţei” subiectivităţii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. În această calitate, ea reverberează înspre manifestările “fiinţei” subiectivităţii noastre – manifestări care au ajutat-o să se constituie şi a căror expresie concluzivă este până la un anumit punct – pentru a le impregna cu propriul e conţinut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce aşadar în propria ei substanţă concluzivă. Desigur dacă subiectivitatea noastră este, în esenţa ei, o formă de existenţă confiscată de principiul aporiei, cum am putea noi să nu fim trişti? Dar şi reversul este  adevărat: dacă tristeţea (filozofică) este un sentiment ocazionat şi chiar secretat, într-un anumit moment de unele trăiri ale conştiinţei, cum am putea noi să-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecăreia în parte propriul ei conţinut? Iată cum, de la un moment dat, viaţa sufletească a omului – înţeleasă ca o sumă de acte şi stări diverse – ajunge să fie dominată de acest sentiment al tristeţii.